Inima mea e ca o casă. Într-o cameră locuiesc eu. Am un dulap plin cu amintiri și cu povești. Cutii cu fotografii, cu haine de când eram mică și cu încălțări.
Am borcane pline cu sunete și cu muzică și cu povești.
Am sticle umplute cu emoții.
În altă cameră locuiește familia mea. Acolo sunt ei permanent. Acolo sunt ei lângă mine.
Am construit încă o cameră pentru musafiri.
Oamenii pe care i-am întâlnit întâmplător și care au semnat cartea de oaspeți cu câte o întâmplare.
Cu timpul, s-au adunat sute de musafiri. Așa că am construit un hotel. Colegi de școală, colegi de birou. Oameni din călătorii și de la traininguri și workshopuri. Copii din proiectele la care am voluntariat. Copiii din grădinițe și părinții lor. Și să nu mai spun de foștii iubiți și poveștile lor și neapărat muzica lor preferată, bineînțeles.
De la ei am împrumutat câteva glume, informații și neapărat muzica.
Oare câte camere are hotelul din inima mea, m-am întrebat în dimineața aceasta.