Când m-am trezit cafeaua musafieri mele de ieri încă era pe masă.
O cană rece, goală, ce-mi amintea de ea.
De suferința și deschiderea pe care o avea când a vorbit cu mine și mi-a povestit prin ce trecuse la naștere. Când am văzut-o intrând pe ușă, m-a bucurat. Era frumoasă, mândră, bună, și totuși trecuse printr-atâtea suferințe. M-a făcut să mă gândesc că n-aș vrea să fiu în locul ei. Și totuși, să fii nebun să treci prin așa ceva și apoi să zâmbești.
Despre ce e vorba? Despre violența obstetrică. Despre cuvinte dure și jignitoare adresate femeilor care nasc, în timpul nașterii, chiar acolo, chiar de către cei care ar trebui să fie responsabili de îngrijirea lor. Acestea duc la traume pe viață. Acestor femei le trebuie terapie, terapie de grup, practică individuală, mai multe.
- Țipi, fă? Da să te fuț! ți-a plăcut, ai? Acuma, nah.
Ce urât tratau asistentele medicale de la un mare spital din oraș, pe prietena mea, o învățătoare într-o școală bună din capitală. Nimic altceva decât un act profan între femei.
Nu beau cafea azi. Mă duc să îmi fac o analiză la picioare. Doppler venos. E dificil să îmi imaginez stadiul în care sunt – o burtică măricică. Durere la spate, durere când mă întorc, și acum picioarele. Sunt o însărcinată obișnuită, în 20 săptămâni și un pic, cu al doilea copil.
Ajung într-o zi ploioasă și friguroasă de vară. Chiar așa! Toți aveau mânecă lungă pe stradă, doar eu plecasem cam în fugă de-acasă, bine că aveam umbrelă măcar. Se aude “Stay now” de la East 17, muzica anilor 90, în boxele care rezonează peste tot în clinică.
Aștept un pic, mă trec prin ceva formalități. Câteva fete sunt amabile, câteva amuzante chiar.
Spitalul e unul modern și curat: unde nu miroase a pipi când treci pe lângă toaletă. Nu nu nu, miroase a cafea proaspătă.
Au și un ecran mare pe care rulează te miri ce film turcesc, o telenovelă superbă la care se uită implicată o bătrânică. Un bărbat cu spate lat și tricou colorat, stă în scaun cu rotile și citește familiei analizele cu voce tare. Are piciorul drept amputat de la genunchi în jos, și un adidas super mare, verde fosforescent cu negru, în piciorul stâng.
Fata cu cafeaua urma să mai nască un copil, dar se înscrisese special undeva unde voia să fie tratată bine: adică la o cezariană, frumos, controlat, calculat. Așa de rău îi fusese la prima naștere. Copilul ieșea, era pe expulzie. Și îi impingeau capul înapoi pt că le era frică să fi fost cele prezente la naștere, având în vedere că medicul nu putuse fi prezent. Așa ceva.
Prietena mea urma să își oprească medical funcția reproductivă. Să divorțeze. Să își ia două joburi. Să își crească cei 2 copii. Să trăiască cu amintirile ăstea, pe lângă celelalte. Zilnic. Și să profeseze ca învățătoare încă 15 ani și mai este și acum.
E o amputare sufletească, asta e violența obstetrică.
Tăiem aici, pe loc, fără nicio pregătire și fățiș, centrul din sufletul tău.
Să-ți pui o perdeluță să nu se vadă golul.
Numește-l zâmbet.